Masterand Teodor Vintilă

Toate pînzele sus (de Radu Tudoran)

Rating: ★★★★★ (5/5)

Toate pînzele sus, roman publicat pentru prima dată în 1954 și reeditat în multiple ediții, este fără îndoială unul dintre cele mai îndrăgite romane de aventuri ale literaturii române. Scris de Radu Tudoran, fratele scriitorului Geo Bogza, romanul are o forță narativă aparte, prin care îmbină aventurile maritime cu teme profunde despre prietenie, onoare, curaj și ideal.

Este o carte care a avut un impact puternic asupra mea în anii copilăriei, stârnindu-mi interesul pentru călătorii și aventuri neobișnuite, iar personajele m-au impresionat prin complexitate și profunzime. Am în bibliotecă un exemplar vechi, ediția a III-a publicată de Editura Tineretului în 1961, față de care am rămas atașat sufletește!

Cartea se remarcă prin construcția sa amplă, echilibrată și printr-un stil limpede, cald, dar totodată plin de vitalitate. E genul de roman care poate fi citit cu aceeași plăcere atât în adolescență, cât și la maturitate, fiecare etapă de viață oferind o nouă cheie de interpretare.

Radu Tudoran a fost un scriitor cu o mare capacitate de a construi narațiuni captivante, pline de savoare. A debutat ca prozator în perioada interbelică, dar Toate pînzele sus avea să devină opera sa emblematică, o carte cu un succes remarcabil, atât în rândul tinerilor, cât și al adulților. Deși scrisă în perioada comunistă, cartea este lipsită de ideologizare, rămânând un roman clasic, centrat pe frumusețea visului de a călători, de a căuta și de a înfrunta necunoscutul:

La 5 decembrie, „Speranța” se afla ancorată în golful Narrows, în partea de nord a strîmtorii, sub țărmul chilian. Țărmul celălalt, al Țării de Foc, care aici se adîncea către sud, dînd naștere golfului Lomos, nu se vedea, nu atît din pricina depărtării, cît a negurilor care împresurau peisajul cu perdelele lor fumurii. (Tudoran, 1961, p. 687)

Acțiunea romanului se petrece la sfârșitul secolului al XIX-lea și urmărește destinul căpitanului Anton Lupan, care pornește în căutarea prietenului său dispărut, Pierre Vaillant, un explorator francez pasionat de Țara de Foc. Înarmat cu o credință fermă în prietenia lor și cu dorința de a-l regăsi, Anton recondiționează o corabie numită Speranța și își formează un echipaj de oameni loiali și curajoși.

Echipajul este alcătuit din personaje variate, fiecare cu un trecut diferit și cu trăsături bine definite: Ieremia, marinarul hâtru și credincios; Ismail, turcul blând și devotat; Gherasim, neînduplecat și priceput în ale mecanicii; Mihu, băiatul dornic să învețe; și, desigur, câinele Negrilă.

Împreună, aceștia pornesc într-o lungă călătorie pe mare, care îi va purta prin Mediterana, Atlantic, Caraibe și spre capătul lumii, Țara de Foc din America de Sud:

O corabie care merge de la Gibraltar la Pernambuco, în Brazilia, traversînd pe drumul cel mai scurt Atlanticul de Sud, urmează ca îndată ce părăsește apele strîmtorii să pună capul spre sud-vest, spre a întîlni Insulele Canare. Acestea se află pe a 28-a și a 29-a paralelă nordică, între al 13-lea și al 18-lea meridian vestic, adică destul de aproape de coasta africană, de care nu le desparte decît un canal de 50-60 de mile, infim față de imensitatea oceanului.(Tudoran, 1961, p. 546)

Drumul este plin de peripeții: furtuni, întâlniri cu pirați, descoperiri de noi teritorii, prietenii și încercări. Fiecare etapă a călătoriei aduce ceva nou, dar și maturizare interioară. Finalul, deși sobru și deschis, nu este unul convențional și anume, nu e vorba doar de regăsirea prietenului, ci mai ales de descoperirea de sine.

Tema prieteniei este una centrală. Anton Lupan riscă totul pentru a-și căuta prietenul dispărut. Această căutare devine un simbol al loialității și al idealului uman de a nu renunța la ceea ce contează cu adevărat. Totodată, tema visului, a idealului căutat cu încăpățânare, traversează întreaga narațiune. Speranța nu este doar o navă, ci o metaforă pentru visul îndrăzneț, pentru credința într-un țel.

Avem și o temă a maturizării, vizibilă mai ales în cazul lui Mihu, care pornește la drum copil și ajunge bărbat în adevăratul sens al cuvântului. Alte teme secundare includ dorul de libertate, confruntarea cu necunoscutul, legătura dintre om și natură, și solidaritatea umană în fața pericolului.

Radu Tudoran reușește să contureze personaje memorabile, fiecare având o voce proprie, o poveste și o trăsătură dominantă. Anton Lupan este un personaj calm, lucid, dar și profund pasional când vine vorba de idealurile sale. El nu este un aventurier impulsiv, ci un lider înțelept, hotărât și drept.

Ieremia este sarea și piperul echipajului care aduce umor, spirit popular și autenticitate. Ismail, turcul blajin, este o prezență reconfortantă, iar Gherasim, mai tăcut, simbolizează hărnicia și devotamentul. Mihu este un alter ego al cititorului tânăr, care descoperă lumea cu ochii mirați. Împreună, acești oameni formează o adevărată familie marinărească.

Stilul narativ al lui Tudoran este elegant, echilibrat, fără excese stilistice. Se observă o claritate narativă remarcabilă, dar și o plăcere de a povesti. Limbajul este accesibil, dar nu simplist, iar descrierile maritime sunt de o plasticitate rară. Furtunile, țărmurile exotice, marea, toate sunt zugrăvite cu un simț al detaliului demn de un pictor.

Dialogurile sunt naturale, pline de viață, iar alternanța dintre episoadele tensionate și momentele de umor sau reflecție dau romanului un ritm plăcut și o stare emoțională deosebită:

[…]îl văzu pe Ismail adîncit într-o treabă de lemnar, alcătuind un fel de ladă ciudată, al cărei rost nu-l înțelegea.
–Ce faci cu lada asta, Ismaile? îl întrebă, mirat.
–Nu estem ladă! răspunse bucătarul, cu mîna pe ciocan.
–Dar atunci ce-i?
–La urmă vedeam! […]
–Ce-i cu cotețul ăsta?
Ismail se ridică, își îndreptă spinarea, răsuflă ușurat și în sfîrșit răspunse printr-o întrebare, mîndru c-o luase înaintea celorlalți:
–Negrilă unde dormeam? (Tudoran, 1961, p. 174)

Citind această carte ca adult, după ce ai citit-o în liceu, redescoperi nu doar o poveste de aventură, ci o meditație profundă asupra vieții, a idealurilor care ne animă și a modului în care ne construim propriul destin. Ceea ce cândva părea doar o călătorie plină de pericole, se arată acum ca un drum inițiatic, în care fiecare personaj își descoperă rostul și își definește valorile.

Toate pânzele sus este un roman care și-a păstrat prospețimea de-a lungul deceniilor. Nu îmbătrânește, pentru că temele sale sunt universale. Poate fi comparat, pe alocuri, cu Jules Verne sau cu Joseph Conrad, dar rămâne profund original prin spiritul său românesc, prin limba sa curată și prin umanitatea personajelor.

Dacă ar fi să căutăm puncte mai slabe, poate că unele episoade sunt puțin întinse, dar aceasta este o trăsătură a romanelor clasice de aventuri. În contextul actual, lectura poate părea lentă pentru cei obișnuiți cu ritmul alert al prozei moderne, dar farmecul său stă tocmai în această desfășurare amplă, care oferă timp pentru visare și introspecție.

În concluzie, Toate pânzele sus este o carte care nu trebuie citită doar o singură dată în viață. Este o lecție despre prietenie, despre visul dus până la capăt și despre cum marea, cu toată forța și frumusețea ei, poate deveni scena perfectă pentru o căutare interioară. Radu Tudoran a scris nu doar un roman de aventuri, ci o carte cu ecouri adânci, care rămâne în suflet mult timp după ultima filă.

Referințe

Tudoran, R. (1961). Toate pânzele sus (Ediția a III-a). Editura Tineretului.